上海的月亮: RO — LARRY ROMANOFF: Razboiul evreilor asupra umanitatii — Partea a 6-a

Partea a 6-a – Criza imobiliara din 2008 (3din 4)

Capitolul 3: Victime si faptasi

Translator:CD

Fannie Mae si Freddy Mac

Aceasta este o piesă crucială a puzzle-ului din 2008. Instituțiile Fannie Mae (Federal National Mortgage Association) și Freddie Mac (Federal Home Loan Mortgage Corporation) erau întreprinderi sponsorizate de guvern (GSE-uri). Nu erau creditori inițiali, ci existau pentru a oferi lichiditate și stabilitate pieței ipotecare din SUA. Cumpărau ipoteci de la bănci și alți creditori, apoi le puneau în comun pentru a crea titluri garantate cu ipoteci (MBS) și le vindeau investitorilor (cum ar fi fondurile de pensii) din întreaga lume.

Exista însă o diferență crucială între ele și toți ceilalți participanți la piața ipotecară, prin faptul că achiziționau doar ipoteci de înaltă calitate și garantau integral aceste investiții. Ambele instituții garantau plata principalului și a dobânzii la ipotecile subiacente, chiar dacă proprietarul intra în incapacitate de plată. Prin urmare, exista o garanție de 100% a valorii investiției. Este cunoscut faptul că Fannie Mae și Freddie Mac dețineau sau garantau aproximativ jumătate din toate ipotecile din SUA, o cifră care a crescut la peste 80% după începerea crizei. În realitate, era cam ca și cum ai cumpăra o obligațiune guvernamentală, în sensul că niciun investitor nu putea pierde bani, deoarece guvernul SUA oferea un garanție acestor două entități, dacă acestea nu își puteau îndeplini obligațiile. Procesul lor de „securizare” a îndeplinit două funcții vitale. A eliberat capital pentru bănci și alți creditori, permițându-le să emită noi credite ipotecare. De asemenea, a standardizat subscrierea de credite ipotecare, oferind în același timp un flux masiv și constant de capital în sistemul imobiliar din SUA. Este important ca aceste două instituții să fie deținute în proprietate privată, dar cu sponsorizare din partea guvernului SUA și un garanție federală, garanția finală oferită chiar de guvernul SUA.

Pe măsură ce lucrurile s-au desfășurat, „garanția” inerentă valorilor lor mobiliare a devenit o pilulă otrăvită și a fost cauza distrugerii lor. Fannie Mae și Freddy Mac achiziționaseră – și garantaseră – trilioane de dolari în credite ipotecare NINJA securitizate și, când bula a explodat, aceste garanții au fost executate. Apoi au fost obligați contractual să despăgubească investitorii, plătind principalul și dobânzile lipsă din creditele ipotecare neachitate. Acest lucru a transformat fluxul lor masiv și constant de venituri într-o ieșire de numerar catastrofală și nesfârșită. De fapt, au fost loviți de o dublă problemă. Prima a fost obligația de a acoperi pierderile aferente creditelor ipotecare neachitate pe care le garantaseră. A doua a fost că dețineau multe dintre aceste active ipotecare de calitate inferioară în propriul portofoliu de investiții și, atunci când piața s-a prăbușit, valoarea acestor active a scăzut vertiginos, forțându-i să își reducă valoarea și să înregistreze pierderi masive.

Nu erau doar garanții pieței; erau și unul dintre cei mai mari și mai îndatorați speculatori ai acesteia. Au pariat pe piața imobiliară din SUA cu o garanție implicită a guvernului și au pierdut. În septembrie 2008, guvernul SUA a fost forțat să plaseze ambele companii într-o formă de faliment, în care au fost plasate sub control federal și susținute cu aproximativ 200 de miliarde de dolari din fondurile contribuabililor pentru a preveni anihilarea sistemului financiar global de către prăbușirea lor totală.

Înainte de falimente, Fannie Mae și Freddie Mac erau clasificate drept Întreprinderi Sponsorizate de Guvern (GSE), dar, în realitate, erau afaceri private, listate la bursă. Aveau o bază diversă de acționari instituționali. Capital Research Global Investors era cel mai mare acționar individual al ambelor companii, alți acționari, inclusiv Fidelity Investments, American Funds și multe alte fonduri, având participații semnificative. Aceste două firme au fost pilonii pieței imobiliare din SUA, deținând sau garantând peste 80% din toate creditele ipotecare din SUA după începerea crizei. Datoria lor era deținută de băncile centrale și instituțiile financiare din întreaga lume.

O privire în urmă la Fannie Mae și Freddie Mac

Se promova o „narațiune standard” conform căreia Fannie și Freddie au cauzat criza subprime prin cumpărarea de credite riscante, dar realitatea era alta. Pe măsură ce bula imobiliară se umfla la începutul anilor 2000, piața MBS-urilor private (și de calitate inferioară) (condusă de firme de pe Wall Street precum Goldman Sachs și Lehman Brothers) a explodat. Povestea oficială pentru publicul credul era că sectorul „prime” al pieței, unde existau aceste două firme GSE, era aproape stagnant, în timp ce porțiunea „subprime” creștea exponențial. Și din această cauză, cota de piață a lui Fannie și Freddie s-a micșorat dramatic. Ni s-a spus că, pentru a-și menține relevanța și profitabilitatea, au simțit o presiune imensă de a-și reduce propriile standarde de subscriere și de a cumpăra aceste credite securitizate mai riscante pentru a le include în propriile MBS-uri.

Există ceva foarte greșit în povestea oficială care spune că s-au simțit „presați” să cumpere cantități mari de titluri de valoare toxice. Nu este posibil ca achizițiile lor să fi fost rezultatul unor presiuni de vreun fel. Aceste instituții erau deținute și controlate de firme precum Capital Group, care sunt cei mai mari administratori de fonduri din lume, gestionând peste 3 trilioane de dolari. Având în vedere proprietatea și managementul sofisticat, a sugera că presiunea publică i-a forțat să cumpere suficiente titluri de valoare de tip „gunoi” pentru a se falimenta este o insultă la adresa inteligenței. Acești oameni, dintre toți oamenii, trebuiau să înțeleagă pe deplin natura CDO-urilor și riscurile.Nu erau copii.

Singura teorie care se potrivește cu toate faptele cunoscute este că aceste firme au fost participanți activi, alături de Goldman, Sachs, Lehman Brothers și celelalte bănci de investiții, la frauda masivă care a stat la baza crizei imobiliare. Și asta înseamnă că achiziționarea și vânzarea de titluri de valoare toxice a fost doar un alt „proiect de financiarizare” în care au ajutat firme precum Goldman, Sachs să privatizeze profiturile și să socializeze pierderile folosind Fannie Mae și Freddie Mac ca instrumente. Având în vedere mandatul lor social, nu exista niciun motiv valid pentru ca aceste două instituții să fi achiziționat în mod conștient titluri de valoare toxice când erau garanți deplini. Știau că erau obligați prin lege să despăgubească investitorii, dar știau și că guvernul îi susținea. Nu au achiziționat creditele ipotecare cu risc ridicat din cauza presiunilor, ci pentru că erau participanți care citeau același scenariu ca Goldman Sachs. Aceste instituții nu au fost victime naive, ci mai degrabă participanți activi la o schemă mondială coordonată de jaf și jefuire.

Nu este posibil să se confirme sau să se infirme definitiv un scenariu coordonat cu firme precum Goldman Sachs, dar o evaluare a tuturor micilor detalii ale cadrului și stimulentelor creează un argument convingător că aceasta a fost o fraudă masivă și deliberată. Argumentul este că acționarii acestor firme au văzut profituri atât de imense și imediate pe piața subprime încât au sărit cu ambele picioare. Și nu sacrificau companiile în acest proces: știau că nu își vor putea îndeplini obligațiile, dar guvernul îi va salva și vor supraviețui, după ce au jefuit investitorii și guvernul SUA de sute de miliarde de dolari. Și exact asta s-a întâmplat. Banca Populară Chineză a publicat o evaluare a Fannie Mae și Freddy Mac pe care s-ar putea să vă placă să o citiți. [1]

Piața a funcționat sub o credință îndelungată într-o garanție guvernamentală implicită – că SUA nu ar permite ca GSE-urile să falimenteze din cauza rolului lor vital pe piața imobiliară. Aceasta a creat o dinamică de tipul „cap câștigăm, pajură pierde contribuabilul”, încurajând asumarea riscurilor, cu înțelegerea că dezavantajul va fi suportat de public.

Cu mult înainte de prăbușirea din 2008, existau semnale clare că GSE-urile se angajau într-un comportament periculos de agresiv. Warren Buffett a fost un investitor major în Freddie Mac, dar și-a vândut aproape toate acțiunile începând cu anul 2000, când schema abia începuse. Buffett a exprimat o pierdere fundamentală de încredere în conducerea lor și, în mod crucial, a detectat semne că conducerea Freddie Mac „manipula cărțile” și furniza rapoarte financiare înșelătoare. Această acțiune a unuia dintre cei mai perspicace investitori din istorie este o dovadă circumstanțială puternică că problemele erau cunoscute intern. Înainte ca criza să se declanșeze, Buffett a spus că firma prezenta „semnele și mirosul morții”.[2][3] Buffett a simțit, de asemenea, pericolul crescând reprezentat de valorile mobiliare „derivate” care erau comercializate atât de agresiv (CDS-urile); el a spus că acestea erau „arme financiare de distrugere în masă”.

Cei din interior erau, de asemenea, conștienți de dezastrul iminent. Documentele interne și investigațiile ulterioare au arătat că GSE-urile erau conștiente de riscurile pe care și le asumau. Au existat numeroase avertismente interne: Încă din 2004, un manager de risc Fannie Mae a avertizat într-o prezentare internă că firma era atât de excesiv îndatorată pe creditele ipotecare subprime, încât chiar și o scădere de 5% a prețurilor locuințelor le-ar șterge capitalul și i-ar lăsa în faliment. Acest avertisment a fost ignorat, dar nu a fost un caz de ignoranță. Există multe dovezi ale complicității conștiente la ceea ce era, în esență, o fraudă criminală uriașă. Directorii și acționarii Fannie Mae și Freddie Mac știau exact ce făceau, știau rezultatul final inevitabil, dar executau un plan de a jefui trilioane de la investitori și public și de a leza guvernul SUA de posesia banilor atunci când bula a explodat.

Pe măsură ce bula imobiliară s-a umflat la începutul anilor 2000, Goldman Sachs și Lehman Brothers au securitizat agresiv creditele subprime – ipoteci foarte riscante, cu randament ridicat, care nu se încadrau în standardele tradiționale „conforme” ale Fannie și Freddie. Narațiunea oficială despre scăderea cotei lor de piață era atât irelevantă, cât și neadevărată. Fannie Mae și Freddie Mac nu participaseră niciodată la acest segment al pieței, iar debitorii cu un istoric de credit bun nu dispăruseră, așa că cota lor de piață nu se putea micșora.

Povestea oficială spune că, dacă ar pierde cota de piață, nu ar mai fi jucătorii dominanți în partea cu cea mai rapidă creștere a pieței și nu s-ar mai confrunta cu o amenințare la adresa dominației și profitabilității lor. Dar întreaga linie de raționament este irelevantă, o „poveste oficială” falsă care nu explică DE CE aceste două agenții ar dori să cumpere ipoteci toxice. Acestea nu erau întreprinderi comerciale normale, precum Ford și VW, care se luptau pentru „cotă de piață” și nu pot fi comparate cu corporațiile normale. Funcția lor legislativă era fundamental socială și economică, de a asigura o piață ipotecară stabilă, nu de a domina o piață sau de a maximiza profiturile pentru următorul trimestru. Singura lor preocupare cu privire la explozia sectorului subprime ar fi trebuit să fie minimizarea acesteia, nu participarea la ea.

Nu există niciun motiv rațional pentru care ar fi trebuit să achiziționeze titluri de valoare despre care știau că sunt de risc ridicat, ceea ce a mers complet împotriva scopului lor declarat. Singura explicație logică care se potrivește cu toate faptele cunoscute este că proprietarii acestor două companii au făcut parte din complot, cooperând cu Goldman și Lehman pentru a jefui Trezoreria SUA, știind că pot obține profituri enorme astăzi și, atunci când ar da faliment, guvernul și-ar asuma garanțiile pentru toate creditele ipotecare toxice pe care le dețineau. Astfel, proprietarii și acționarii își puteau permite să fie nesăbuiți. Au atras zeci de miliarde de bani ai investitorilor în buzunarele lor, au plătit miliarde de bonusuri angajaților lor pentru a achiziționa aceste investiții toxice, apoi au lăsat guvernul SUA să țină punga în seama pentru încă sute de miliarde. Acțiunile lor reflectă perfect pe cele ale Goldman, Sachs, Citibank, Lehman Brothers, Bear Sterns, Citibank și ale tuturor celorlalte. Toți actorii au citit exact din același scenariu. Când conectăm toate piesele, nu putem evita concluzia că aceasta a fost o fraudă deliberată, toate dovezile disponibile susținând această interpretare.

Este important că Fannie Mae și Freddy Mac nu au fost companii comerciale obișnuite. Cartele lor congresuale le-au stabilit pentru un scop public: să ofere lichiditate, stabilitate și accesibilitate pieței ipotecare din SUA. A începe brusc să urmărească cota de piață în sectorul subprime a fost o trădare directă a acestei misiuni. Structura lor hibridă public-privată s-a dovedit fatală, deoarece această structură a creat un mediu perfect pentru comportamentul infracțional. Ei și-au folosit puterea guvernamentală au obținut avantaje nu doar pentru stabilitatea pieței, ci și pentru jafuri agresive menite să-și mulțumească acționarii privați. Acest lucru amintea în multe privințe de frauda gigantică a fondurilor de economii și împrumuturi de la începutul anilor 1980.

Când a început frauda, directorii de la Fannie și Freddie erau plătiți ca directorii generali privați de pe Wall Street, compensațiile lor fiind strâns legate de indicatori precum câștigurile pe acțiune și creșterea cotei de piață. La începutul anilor 2000, compensațiile directorilor generali de la GSE-uri au ajuns la zeci de milioane de dolari. Pentru a atinge obiectivele care ar genera aceste bonusuri masive, au fost nevoiți să se arunce în fondul creditelor ipotecare subprime private. Povestea corectă și condamnabilă este că proprietarii, acționarii și conducerea evrei ai Fannie Mae și Freddie Mac au deturnat aceste două instituții cu un plan de a înșela investitorii și de a jefui guvernul SUA de sute de miliarde de dolari. Dovezile arată clar că au creat o structură perversă de stimulente și bonusuri pentru a asigura acest lucru, bonusuri care nu erau aliniate cu misiunea lor publică, ci cu lăcomia privată. Profitând de proprietatea privată și de sprijinul guvernamental, aceștia și-au abandonat în mod conștient rolul de forță stabilizatoare și au devenit un accelerator principal al crizei, siguri pe convingerea că contribuabilul american va fi obligat să își acopere pierderile. Tragedia este că modelul „privatizează profiturile, socializează pierderile” pe care l-am identificat nu este o anomalie în finanțele moderne. Dar criza din 2008 a fost cea mai spectaculoasă și devastatoare manifestare a sa.

Deși demonstrarea intenției criminale este dificilă, dovezile susțin în mod covârșitor concluzia unei neglijențe grave și calculate și a unei încălcări a datoriei fiduciare. Nu avem de ales decât să concluzionăm că aceasta a fost o trădare masivă a încrederii. Liderii acestor instituții au prevăzut potențialul unor pierderi masive, dar au continuat oricum, crezând că profiturile vor fi ale lor și că pierderile vor fi suportate de contribuabil. Faptul că aceasta a fost o consecință previzibilă a acțiunilor lor este însăși definiția riscului moral pe care l-am descris – unde consecințele previzibile implică intenție.

(2) Straniul caz al Lehman Brothers

De la stânga la dreapta, Henry Paulson, secretarul Trezoreriei; Ben Bernanke, președintele Fed; și Timothy Geithner, șeful Fed din New York, la o conferință de presă din 2008, în contextul în care finanțele globale se confruntau cu ruina. Transcrierile ședințelor din această perioadă au fost publicate vineri. Credit: Hyungwon Kang/Reuters.Source

Acesta este un punct profund și tulburător care se aventurează într-unul dintre cele mai controversate aspecte ale crizei din 2008. Din adunarea și conectarea dovezilor, se pare că Lehman Brothers a fost permisă (sau, mai exact, aleasă și împinsă) să intre în faliment, în mare parte pentru a speria Congresul SUA și a-l face să salveze celelalte bănci mari. Se pune întrebarea de ce Lehman a fost antipatică în unele segmente puternice ale fraternității bancare evreiești internaționale.

Lehman avea 158 de ani de istorie și era a patra cea mai mare bancă de investiții din Statele Unite. Când a depus cererea de protecție împotriva falimentului, avea active de 635 de miliarde de dolari și pasive de 613 miliarde de dolari. [4] Pe parcursul verii anului 2008, din cauza deteriorării pieței imobiliare, criza de pe piața financiară a devenit din ce în ce mai gravă, iar problemele Lehman au devenit din ce în ce mai evidente: Lehman deținea prea multe credite ipotecare neperformante pe care nu le putea cesiona. Cel mai important lucru este că amploarea acestor active neperformante a fost extraordinară: Lehman a pierdut până la 7 miliarde de dolari doar din credite ipotecare comerciale, iar prețul acțiunilor sale a scăzut cu 90%. [5][6]

Narațiunea oficială era că Lehman Brothers a fost lăsată să dea faliment deoarece guvernul nu avea autoritatea legală de a o salva și, probabil, în al doilea rând, dorea să dea pieței o lecție despre hazardul moral. Teoria era că, dacă Lehman ar fi salvată, ar încuraja instituțiile financiare să se angajeze în mod imprudent în afaceri cu risc ridicat, afectând astfel grav mecanismele de autodisciplină ale pieței. În plus, multiplele salvări ale companiilor financiare ar fi determinat alte industrii aflate în dificultate să ceară guvernului SUA să le salveze. Dar evenimentele concrete legate de Lehman care au avut loc sugerează o operațiune mult mai calculată și cinică. Nu pot verifica în mod concludent toate detaliile, dar putem totuși analiza plauzibilitatea acestui scenariu pe baza faptelor cunoscute, a mecanicii financiare și a modelelor istorice.

Lehman a fost cu siguranță o excepție de la generozitatea banilor de salvare din partea guvernului SUA, iar aceasta nu ar fi putut fi decât o decizie deliberată. Suspiciunea că Lehman Brothers a fost „alesă” să intre în faliment este susținută de înregistrările istorice, un contrast puternic cu acțiunile Trezoreriei SUA față de alte instituții similare. Cu doar câteva luni mai devreme, în martie 2008, FED facilitase preluarea Bear Stearns de către JPMorgan, acceptând să susțină 30 de miliarde de dolari din activele sale riscante. Când Lehman s-a aflat într-o criză identică până în septembrie, CEO-ul său, Richard Fuld, a căutat cu disperare o înțelegere similară. Cu toate acestea, poziția guvernului SUA față de Lehman nu a fost determinată de guvernul SUA, ci de Henry Paulson, care era „total responsabil” și care a făcut o alegere conștientă de a nu salva Lehman. Paulson i-a contactat pe directorii băncilor de investiții de pe Wall Street și a spus că nu va folosi fondurile contribuabililor pentru a salva Lehman.

După aceea, Departamentul Trezoreriei și FED au precizat clar că guvernul federal nu va oferi niciun sprijin financiar investitorilor pentru a achiziționa Lehman. Principalele motive invocate de Paulson au fost că SUA nu aveau autoritatea de a preveni falimentul Lehman și că un plan de salvare ar crea un „risc moral” – recompensând comportamentul riscant și stabilind un precedent periculos pentru crizele viitoare. Dar această justificare publică merita, în cel mai bun caz, doar ridicol. Dacă SUA nu aveau autoritatea de a salva Lehman și dacă Lehman nu merita un plan de salvare din cauza riscului moral, atunci ce mai era Goldman, Sachs? Și ce „drept” aveau FED sau Trezoreria să salveze AIG, Bear Sterns și ceilalți? Suspiciunea că Lehman Brothers a fost „alesă” să intre în faliment este susținută de înregistrările istorice.

Președintele de atunci al FED din New York, Timothy Geithner (junior al lui Paulson), a aranjat o vânzare privată către banca Barclays din Marea Britanie, dar tranzacția a eșuat când autoritățile de reglementare din Marea Britanie au refuzat brusc să o aprobe. Se pare că Paulson a călătorit în „Europa” (adică Marea Britanie) și a informat diverse părți că SUA nu vor folosi „fonduri din contribuabili” pentru a salva Lehman Brothers. Dar narațiunea oficială era absurdă; Declarațiile lui Paulson au fost un avertisment pentru ceilalți că orice încercare de a salva Lehman nu va fi apreciată. Guvernul britanic nu se opunea acestei salvări și, într-adevăr, salvase și alte bănci. Dar, după intervenția lui Paulson, guvernul britanic a dat brusc înapoi.

Fără un program de salvare guvernamental care să absoarbă cele mai mari active ale Lehman, niciun alt cumpărător nu a fost dispus să își asume riscul. Henry Paulson a fost cel care a distrus definitiv salvarea Lehman Brothers. Geithner a publicat o carte care dezvăluie povestea din interior a prăbușirii Lehman. [7] În acel text, el a scris: „Aceasta a fost una dintre puținele înstrăinări dintre mine și Henry în timpul crizei. A existat chiar și o oarecare înstrăinare între mine și [pe atunci președintele Fed] Ben [Bernanke].” În cele din urmă, Paulson a declarat că FED „nu avea dreptul” să salveze Lehman.

Goldman Sachs și Morgan Stanley au avut puterea de a achiziționa Lehman, dar ambele suferiseră pierderi mari în Criza creditelor ipotecare subprime și abia se descurcau singure. Fonduri de capital privat precum J.C. Flowers, KKR (Kohlberg Kravis Roberts & Co), Carlyle Group și Blackstone Group aveau, de asemenea, puterea de a cumpăra, dar aceste instituții nu erau interesate să achiziționeze Lehman în ansamblu, ci sperau să achiziționeze o parte din activele de înaltă calitate ale Lehman la un preț scăzut după lichidarea băncii.

WASHINGTON – 11 FEBRUARIE: Directorii instituțiilor financiare care au primit fonduri TARP, (de la stânga la dreapta) președintele și directorul general al Goldman Sachs, Lloyd Blankfein, directorul general și președintele JPMorgan Chase & Co, Jamie Dimon, directorul general și președintele Bank of New York Mellon, Robert P. Kelly, directorul general al Bank of America, Ken Lewis (ascuns), și directorul general și președintele State Street Corporation, Ronald Logue, depun mărturie în fața Comisiei pentru Servicii Financiare a Camerei Reprezentanților pe 11 februarie 2009, la Washington, DC. Audierea s-a concentrat asupra modului în care instituțiile financiare au cheltuit fondurile primite din Programul de salvare a activelor cu probleme (TARP). (Fotografie de Chip Somodevilla/Getty Images). Source

Falimentul a ridicat multe întrebări și a oferit multe motive de derutare pentru observatori. Una dintre ele este dacă Lehman a fost împinsă în faliment ca un „Miel de sacrificiu” planificat. Acesta este cel mai strategic aspect, deoarece încearcă să explice de ce Lehman a fost aleasă pentru distrugere, în timp ce AIG, Bear Stearns, Citigroup și Bank of America au fost salvate. Cel mai plauzibil răspuns este ceea ce numim teoria „Demolării Controlate”. Mulți analiști au susținut că sistemul avea nevoie de un eveniment catastrofal pentru a șoca Congresul și publicul și a-i face să accepte planuri de salvare fără precedent (programul TARP) pentru bancheri. Lăsarea Lehman să intre în faliment a oferit „atacul de cord” necesar pentru a justifica „operația pe cord deschis” asupra restului sistemului bancar. Din acest punct de vedere, falimentul Lehman a fost un sacrificiu tactic pentru a salva întregul – și pentru a socializa unele dintre cele mai mari pierderi colective din istorie.

Urmările haotice ale falimentului Lehman au îngrozit cu adevărat piețele globale și Congresul SUA și au fost cele care l-au stimulat pe Congres să aprobe programul TARP de 700 de miliarde de dolari și, de asemenea, să devină mult mai agresiv în salvarea altor firme, cum ar fi gigantul de asigurări AIG. Desigur, este posibil ca Lehman să fi fost pur și simplu veriga cea mai slabă, cu cea mai mică influență politică sau cu managementul cel mai dezagreabil în ochii Trezoreriei și ai FED. Ideea că prăbușirea sa a fost „planificată” implică un nivel de coordonare greu de dovedit. Cu toate acestea, rezultatul a fost același: falimentul său a servit drept justificare pentru o salvare masivă, fără obligații, a concurenților săi.

Când Lehman Brothers Holdings Inc. a depus cererea de faliment conform Capitolului 11 în SUA, operațiunile sale globale au fost înghețate și a început un proces lung și complex de lichidare. Cu toate acestea, operațiunile sale europene, cu sediul la Londra, au fost plasate în administrare (echivalentul britanic al falimentului) în baza unor reguli diferite. Administratorii Lehman Brothers International (Europa) au petrecut până acum (până la sfârșitul anului 2025) peste un deceniu lichidând pozițiile sale și returnând activele creditorilor. Ceea ce a rămas astăzi nu este „Lehman Brothers”, banca de investiții activă, ci o cochilie a celei de-a doua, gestionată de echipe de avocați și administratori care încă soluționează creanțele.

Mai este ceva ciudat aici. Am întâlnit informații credibile conform cărora „cineva” vindea obligațiuni la Lehman Brothers până în ziua falimentului și le vindea nu la un preț redus, ci la un preț ridicat, susținând că Lehman era într-o stare bună de sănătate. Sursele mele din Hong Kong au susținut că cel puțin câteva miliarde de dolari americani în obligațiuni Lehman au fost vândute investitorilor din Hong Kong până în ziua falimentului. Acest lucru ridică câteva întrebări interesante. Dacă s-ar fi vândut obligațiuni Lehman în valoare de miliarde de dolari, banii ar fi ajuns în mod normal în trezoreria Lehman și firma nu ar fi putut da faliment. Dar banii din acele vânzări de obligațiuni nu au ajuns în mod clar în trezoreria Lehman Brothers, ceea ce înseamnă că au ajuns în buzunarele proprietarilor privați ai companiei. Există justificare pentru convingerea că persoane din interior au vândut în mod conștient obligațiuni Lehman la prețuri umflate chiar până la faliment, deviind fonduri către buzunare private, mai degrabă decât către trezoreria companiei. Am văzut documente care susțineau, cu unele dovezi (circumstanțiale) solide, că, deși Lehman a fost planificată și permisă să dea faliment ca un fel de miel de sacrificiu, proprietarii nu ar fi neapărat pierzători.

Nu am suficiente dovezi pentru a trage concluzii pripite, dar pare posibil, dacă nu chiar probabil, ca falimentul Lehman să conțină încă o fraudă financiară și ca falimentul să fi fost un fel de „demolare controlată” a Lehman, făcută în scopuri mai înalte. Cu siguranță, contextul istoric dă plauzibilitate acestei teze. În crizele financiare, există aproape întotdeauna modele de tranzacționare suspecte înainte de prăbușiri. Vânzările de obligațiuni din Hong Kong se aliniază cu problemele cunoscute de opacitate financiară offshore și ne putem consola cu modelele documentate din alte scandaluri financiare. Dacă ne gândim la vânzările de obligațiuni, la teoria mielului sacrificial și la viața de apoi ciudată a Lehman Brothers din Londra, putem ușor lega acest lucru de tema mai largă a transferului deliberat de avere.

În primul rând, există o mare plauzibilitate ca „cineva” să fi vândut într-adevăr obligațiuni Lehman până la sfârșit. Acest lucru ar fi în totalitate în concordanță cu teoria „Nebunului” și cu structurile de stimulare pe care le-am examinat. Când cei din interior știau că un faliment era iminent, scopul lor principal era să strângă și să extragă cât mai mulți bani posibil prin orice mijloace înainte de închiderea ușilor. Vânzarea de obligațiuni, în special pe piețe îndepărtate precum Hong Kong, unde asimetria informațională era ridicată, este o tactică clasică pe care evreii au folosit-o în mod repetat.

Partea cea mai compromițătoare a acestei situații este că vânzarea unui activ aflat în dificultate la un preț redus este un lucru; comercializarea frauduloasă a acestuia ca o investiție sigură la valoarea nominală este altceva și ar constitui evident o fraudă cu valorile mobiliare. Pentru a susține această teză, au existat numeroase cazuri civile ulterioare, în care se susținea că Lehman și alții au indus în eroare investitorii cu privire la sănătatea activelor lor chiar până la colaps.

Distincția critică este probabil destinația fondurilor obținute din vânzări. Dacă corporația Lehman Brothers ar emite noi obligațiuni, numerarul ar merge la trezoreria corporației pentru a finanța operațiunile acesteia, chiar dacă aceste operațiuni ar fi sortite eșecului. Cu toate acestea, dacă acționarii sau partenerii majoritari („proprietarii privați”) și-ar vinde deținerile personale de obligațiuni Lehman existente către cumpărători neavizați, atunci numerarul ar merge direct în buzunarele lor, nu ale companiei. Acesta ar fi un transfer direct de avere de la noii cumpărători către persoanele din interior care își lichidează pozițiile. Demonstrarea acestui lucru la scară largă este dificilă, dar este un fenomen cunoscut în companiile aflate în declin. Ca un exemplu simplu, persoanele din interior își folosesc adesea cunoștințele superioare pentru a-și vinde acțiunile înainte ca știrile proaste să devină publice, iar Lehman ar fi în esență același lucru – dar cu minciuni atașate.

Scenariul descris mai sus se încadrează într-un model recognoscibil de prădare financiară. Există întotdeauna cunoștințe din interior înainte de un astfel de colaps, unde jucătorii de vârf ai instituției condamnate cunosc adevărata stare a bilanțului său. Când examinăm aceste cazuri, pare aproape inevitabil ca persoanele din interior să fi folosit aceste cunoștințe pentru a transfera active toxice către investitori mai puțin informați pe piețe offshore și îndepărtate la prețuri umflate. Iar banii din aceste vânzări finale extrași din sistem au ajuns direct în buzunarele persoanelor din interior care își vindeau acțiunile personale. Instituția este o closcă lăsată să eșueze.

(3) American International/Insurance Group (AIG)

AIG a fost cea mai mare companie de asigurări din lume, operând în peste 130 de țări. Directorul general al companiei, timp de aproape 40 de ani, a fost Maurice Greenberg, care făcea parte din elita financiară evreiască și era bine cunoscut de toți actorii implicați. Greenberg a construit AIG și, sub conducerea sa, valoarea de piață a AIG a crescut de la 3 miliarde de dolari la 1,7 trilioane de dolari. Omul era cunoscut pentru controlul său obsesiv, determinarea neobosită și înțelegerea sofisticată a riscului și inovației financiare. Greenberg a fost, de asemenea, un infractor financiar. Domnia sa ca director general s-a încheiat brusc în 2005, când o anchetă din New York a descoperit nereguli contabile, forțându-i demisia și o înțelegere de reglementare de 1,6 miliarde de dolari. AIG s-a angajat într-adevăr în contabilitate frauduloasă. În 2000, AIG s-a angajat într-o tranzacție complexă cu General Re a lui Warren Buffet, despre care autoritățile de reglementare au concluzionat că nu era o asigurare adevărată, ci o tranzacție de 500 de milioane de dolari concepută pentru a consolida artificial aspectul financiar al AIG.[8]

Acest lucru ar sugera că Greenberg a fost un partener perfect în frauda masivă cu credite ipotecare din 2008 și, cu siguranță, nu era străin nici de risc, nici de profit. Indiferent cum s-a întâmplat, Greenberg și AIG s-au implicat atât de profund în frauda CDO-ului imobiliar din SUA, încât a dus compania la faliment și a avut nevoie de o salvare din partea FED și a Trezoreriei SUA.

[CDO este prescurtarea de la Collateralized Debt Obligation (Obligație de Datorie Colateralizată), un produs financiar complex care reunește împrumuturile în tranșe (porții) evaluate în funcție de risc pentru investitori.]

Pe scurt, inima crizei din 2008 a fost procesul de securitizare a creditelor ipotecare în produse financiare complexe. Deoarece bancherii au conspirat să jefuiască întreaga lume cunoscută, acest proces a interconectat întregul sistem financiar global cu piața imobiliară din SUA. Mai întâi, băncile au emis credite ipotecare subprime în valoare de trilioane de dolari către debitori total necalificați. Apoi, băncile de investiții (precum Goldman și Lehman) au cumpărat aceste credite ipotecare și le-au grupat în obligațiuni numite titluri garantate cu ipoteci (MBS).

Maurice Greenberg, fost CEO al American International Group, în vremuri mai bune din 2005. Greenberg consideră că planurile de salvare guvernamentale din 2008 i-au lăsat pe el și pe alți acționari AIG mai săraci. Fotografie: STEPHEN CHERNIN/AP.

Apoi au luat aceste MBS-uri și le-au împărțit în produse noi, și mai complexe, numite Obligațiuni Colateralizate (CDO). Acestea conțineau niveluri sau „tranșe”, cu diferite niveluri de risc și randament. Complexitatea acestora (titluri de valoare tăiate și retăiate în mod repetat) nu era bine cunoscută; prospectul avea peste 200 de pagini și probabil că erau puțini care puteau sau doreau să citească acel document. Aceste MBS-uri și CDO-uri au fost vândute investitorilor din întreaga lume (fonduri de pensii, bănci străine etc.).

Pentru a face ca aceste produse riscante să pară sigure, au fost comise două fraude suplimentare. Agențiile de rating precum S&P și Moody’s au acordat în mod fals pachetelor subprime de prost gust un rating AAA. A doua fraudă a fost că AIG a vândut asigurări pentru titluri de valoare prin instrumente numite Credit Default Swaps (CDS)[Schimburi privind creditul implicit]. AIG nu a fost un cumpărător al valorilor mobiliare toxice, ci un vânzător al unui fel de asigurare pentru acestea.

Printr-o mică unitate din Londra, cu 377 de persoane, numită AIG Financial Products (AIGFP), compania a vândut contracte CDS către bănci și investitori majori din întreaga lume. În termeni simpli, AIG a promis investitorilor că, în cazul în care pachetele lor complexe de credite ipotecare (MBS-uri și CDO-uri) ar intra în incapacitate de plată, AIG va acoperi pierderile. Compania părea să creadă că singurul risc era o prăbușire severă și la nivel național a prețurilor locuințelor din SUA, o situație considerată a fi un eveniment „unic la un milion” pentru care posibilitatea era practic zero.

WASHINGTON – 18 MARTIE: Protestatarii Code Pink țin pancarte în timp ce președintele și directorul general al American International Group, Edward Liddy, se pregătește să depună mărturie în fața Comisiei pentru Servicii Financiare a Camerei Reprezentanților pe 18 martie 2009, la Washington, DC. Angajat după ce AIG a acceptat miliarde de dolari în ajutor de la guvernul federal, Liddy s-a confruntat cu o analiză intensă din partea membrilor Congresului din cauza bonusurilor de 165 de milioane de dolari plătite angajaților gigantului de asigurări. (Fotografie de Chip Somodevilla/Getty Images).Source

Pentru AIG, aceasta părea a fi „bani gratis”. Au colectat miliarde în prime de asigurare profitabile, crezând că nu vor trebui niciodată să plătească. AGIFP a declarat deschis că există practic zero riscul ca aceștia să fie nevoiți să plătească vreodată „chiar și 1 dolar”. Pentru bănci, cumpărarea acestei asigurări de la o firmă de top precum AIG a făcut ca activele lor riscante să pară sigure, permițându-le să îndeplinească cerințele de reglementare. Această „asigurare” de la AIG, adăugată la ratingurile frauduloase AAA de la agențiile de rating, este ceea ce i-a convins pe investitori să participe.

Modelele AIGFP au fost construite pe baza presupunerii că o criză care să afecteze toate regiunile și segmentele pieței imobiliare era practic imposibilă. Au dezvoltat această afacere la o scară enormă, la un moment dat oferind protecție CDS pentru peste 600 de miliarde de dolari în obligațiuni, creând un risc imens, nediversificat, care în cele din urmă a amenințat întreaga companie. Când a avut loc prăbușirea pieței imobiliare „o dată la un milion” și valorile mobiliare pe care AIG le asigurase au scăzut vertiginos, s-au întâmplat simultan trei lucruri: (1) Riscul de neplată a crescut vertiginos, ceea ce înseamnă că potențialele răspunderi de asigurare ale AIG au devenit enorme. (2) Ratingul de credit al AIG a fost retrogradat. (3) Aceste două evenimente au declanșat clauze în contractele CDS care au obligat AIG să depună imediat garanții în numerar de miliarde de dolari. În ciuda faptului că era o companie masivă, AIG nu era o bancă și nu avea zeci de miliarde de dolari în numerar lichid la îndemână. Această criză de lichiditate – incapacitatea de a-și îndeplini cererile imediate de garanții – a fost cea care a împins-o în pragul falimentului în câteva zile.

Salvarea

Guvernul SUA a decis că AIG era „prea interconectată pentru a da faliment”. Prăbușirea acesteia ar fi cauzat pierderi catastrofale pentru nenumăratele bănci și fonduri de pensii care îi cumpăraseră asigurarea, declanșând potențial un efect de domino în întregul sistem global. În septembrie 2008, Rezerva Federală a intervenit cu un împrumut de urgență de 85 de miliarde de dolari pentru a menține AIG pe linia de plutire. Apoi, guvernul SUA a preluat o participație de 80% la AIG, naționalizând-o efectiv. Există un articol interesant de la Universitatea din Peking care oferă o explicație clară a motivului pentru care AIG a fost salvată, în timp ce Lehman nu a fost. [9]

Au existat numeroase investigații și multă furie publică cu privire la prăbușirea AIG și la salvarea ulterioară. Au existat rapoarte despre investigații FBI asupra mai multor firme financiare, inclusiv AIG, pentru potențiale fraude și a existat, de asemenea, o indignare publică pe scară largă cu privire la utilizarea fondurilor contribuabililor pentru salvări, în timp ce aceleași firme au continuat să plătească bonusuri de milioane de dolari angajaților lor.

Curtea Supremă a refuzat să examineze o contestație la adresa acțiunilor guvernului în timpul salvării asigurătorului American International Group Inc. în perioada crizei.. Source

Au existat controverse enorme cu privire la salvarea AIG, în principal pentru că acei bani nu au ajuns la AIG. În schimb, aproape toate fondurile de salvare au fost transferate prin AIG către contrapartidele sale, care erau băncile care au inițiat frauda, dar care aveau expunere la AIG. Din banii despre care se presupune că au fost plătiți pentru salvarea AIG, 12 miliarde de dolari au mers către Goldman, Sachs, alte 12 miliarde de dolari către Bank of America & Merrill Lynch, 16 miliarde de dolari către Societe Generale din Franța și 8,5 miliarde de dolari către Deutsche Bank, printre multe altele. Alte 12 miliarde de dolari au mers către diverse state și municipalități din SUA. Nimic din banii aceștia nu a rămas la AIG.

Decizia de a rambursa integral contrapartidele AIG a fost controversată din mai multe motive. Unul a fost acela că „salvarea” AIG părea să devieze fraudulos fondurile de la scopul lor declarat de a salva, de fapt, aceleași bănci care au provocat criza (așa-numitele „contrapartide”). Și acestor bănci li s-a rambursat 100% din obligațiile AIG față de ele, achitându-le integral pe baza propriilor pariuri riscante. Toate acestea s-au făcut cu o justificare discutabilă. Rezerva Federală din New York și-a apărat acțiunile afirmând că urmărea să evite destabilizarea sistemului financiar și că băncile aveau nevoie de plata integrală pentru a evita falimentul.

O altă contestație a fost lipsa acută de transparență. Întregul proces a fost inițial desfășurat în secret, Rezerva Federală refuzând să dezvăluie public beneficiarii. Acest secret, combinat cu faptul că multe dintre aceste bănci primiseră deja salvări guvernamentale directe, a dus la critici intense din partea legislatorilor și a publicului, care au văzut-o ca pe o „salvare ascunsă” pentru Wall Street în detrimentul poporului.

Poate cea mai explozivă parte din punct de vedere politic a salvării a fost faptul că guvernul SUA, prin intermediul AIG, a salvat efectiv bănci europene precum Societe Generale și Deutsche Bank. Justificarea oficială nu a fost salvarea lor, ci salvarea sistemului financiar american de ele.

Din cauza volumului masiv de contracte de „asigurare” pe care le vânduse, AIG se afla în centrul unei rețele globale de contracte financiare. Dacă ar fi declarat faliment și ar fi intrat în incapacitate de plată a obligațiilor CDS, pierderile masive și bruște ar fi paralizat instantaneu principalele sale contrapartide, inclusiv Goldman Sachs, Bank of America și Merrill Lynch. Aceste bănci americane nu ar fi putut apoi să își îndeplinească propriile obligații față de alții, provocând o cascadă de falimente. Băncile europene, deținând miliarde în creanțe de la aceste bănci americane aflate acum în faliment, și-ar fi retras capitalul din sistemul american, înghețând complet creditul. Teoria era că lăsarea AIG să intre în faliment ar fi fost o explozie necontrolată și catastrofală. Prin salvarea AIG și plata contrapartidelor sale la 100 de cenți pe dolar, acestea efectuau o „demolare controlată”. Stabilizau întregul sistem asigurându-se că falimentul unei firme (AIG) nu declanșa alte zeci. În opinia lor, lăsarea băncilor europene să intre în faliment din cauza expunerii lor la AIG ar fi provocat o buclă de feedback care ar fi anihilat băncile americane legate de ele.

Povestea oficială

Când piața imobiliară s-a prăbușit, mecanismul care a distrus AIG nu a fost o hemoragie lentă, ci un atac de cord financiar brusc.

Există multe probleme cu povestea oficială a AIG. Una este că prețurile medii ale locuințelor din SUA se dublaseră până în 2006 și se triplaseră din 1997. Dacă aceasta nu este o bulă imobiliară, nu știu ce ar fi, dar ni se spune că nimeni de la AIG sau AIGFP nu credea că bula va exploda. În circumstanțe normale, prețurile locuințelor ar putea continua o creștere constantă, dar acestea nu erau vremuri normale. Aproape întreaga frenezie imobiliară care a împins prețurile la niveluri atât de ridicate a fost artificială. Nu a fost o reflectare a cererii reale de locuințe, ci a cererii de credite ipotecare cu randament ridicat și risc ridicat. Această cerere a fost instigată de „fără avans”, rate ale dobânzii practic zero și o aparentă abandonare totală a practicilor de creditare sănătoase. Majoritatea creditelor ipotecare erau „subprime”, iar majoritatea debitorilor sub standarde. Nu exista nicio modalitate realistă prin care acest mediu ar putea susține o creștere stabilă, pe termen lung, a prețurilor locuințelor.

O altă problemă este convingerea lor aparentă că nu exista nicio posibilitate să fie nevoiți să plătească „nici măcar 1 dolar”. Cu toate acestea, creditele ipotecare subiacente erau în mare parte împrumuturi subprime LIAR și NINJA care prezentau un risc serios de neplată. Chiar și faptul că aceste credite ipotecare au fost emise cu rate inițiale artificial scăzute a însemnat că vor exista neplată substanțială atunci când ratele dobânzii se vor reseta peste doi ani.

O altă problemă este că AIG a încălcat regula fundamentală a asigurărilor, care este de a distribui riscul printr-o formă de reasigurare. Dar AIG a păstrat tot riscul pentru sine în loc să reasigure și să distribuie acest risc. De asemenea, deoarece swap-urile pe credit implicit (derivatele) nu se calificau drept produse de asigurare, acestea nu erau supuse reglementărilor de asigurare și, prin urmare, nu exista nicio cerință de a deține rezerve. Și AGIFP nu a păstrat rezerve. Toate veniturile sale din prime au fost considerate în fapt „bani gratis” și au fost plătite proprietarilor și acționarilor. Nu a mai rămas nimic în bancă când piața imobiliară s-a prăbușit și au apărut datoriile reale.

Când băncile emit credite ipotecare, ele nu asigură contractele deoarece practicile lor de creditare sunt restrictive, iar riscul de neplată (în vremuri normale) este practic zero. Și, în orice caz, valoarea casei este întotdeauna mai mare decât suma ipotecii, așa că o neplată nu implică nicio perspectivă de pierdere.

„Experții în credite” – geniile de la AGIFP) au declarat public că nu există nicio șansă să fie nevoiți să plătească nici măcar 1 dolar în daune. Trebuie să-i credem pe cuvânt. Dar cum ar putea fi construite aceste instrumente derivate astfel încât acest lucru să fie posibil? Se pare că „asigurarea” propriu-zisă era doar pentru tranșa superioară a ipotecilor sau a titlurilor de valoare care conțineau doar ipoteci de primă clasă și nu ar avea niciun risc particular de neplată. Astfel, singurul risc aparent consta în perspectiva ca chiar și cele mai bune ipoteci de cea mai bună calitate să intre în neplată, iar acest lucru s-ar întâmpla numai dacă prețurile locuințelor s-ar prăbuși cu poate 50% sau mai mult – ceea ce s-a și întâmplat.

Exista un fel de aroganță de tipul „Prea sigur pentru a da faliment”. Experții în credite de la AIGFP aveau o încredere atât de mare în modelele lor matematice încât credeau că riscul era neglijabil. Modelele lor, care presupuneau că o scădere a pieței imobiliare la nivel național era o imposibilitate statistică, le spuneau că probabilitatea de a fi nevoiți să plătească era atât de mică încât plata primelor de reasigurare ar fi ca și cum ai arunca bani. De asemenea, păreau să se considere „Reasigurătorul suprem”. AIG era una dintre puținele instituții cu un rating de credit AAA, suficient de puternică pentru a-și asuma riscuri pe care alții nu le puteau asuma. În opinia lor, erau capătul liniei. Cu cine ar putea reasigura? Credeau că sunt cei mai inteligenți din încăpere, absorbind riscuri pe care alții erau prea timizi să le atingă.

Când piața imobiliară s-a prăbușit, mecanismul care a distrus AIG nu a fost o sângerare lentă, ci un atac de cord financiar brusc. Rezultatul principal a venit din cererile de garanții. Contractele CDS vândute de AIG aveau clauze care le impuneau să depună miliarde de dolari în garanții în numerar dacă valoarea titlurilor de valoare asigurate scădea sau dacă propriul rating de credit era retrogradat. În 2008, ambele lucruri s-au întâmplat simultan. AIG, în ciuda activelor sale vaste, nu avea lichiditatea necesară pentru a satisface aceste cerințe imediate.

Conducerea AIG, operând într-o cultură a aroganței și a lăcomiei pe termen scurt, a făcut un pariu calculat că ar putea profita de un risc masiv, sistemic, siguri pe convingerea că propria lor sofisticare le-ar permite să iasă la timp și mângâiați de sprijinul implicit al propriei indispensabilități. Acesta nu a fost un eșec al inteligenței sau al evaluării riscurilor. A fost un eșec catastrofal al eticii, al designului sistemic și, în cele din urmă, al aroganței.

Repetați și repetați

13 mai 1985: Deponenții stau la coadă pentru a retrage bani dintr-o bancă din Baltimore, în urma hotărârii judecătorești care limita retragerile de numerar ale deponenților până când se găsea un cumpărător pentru contul de economii și credite cu probleme. (Foto: Bettmann/Bettmann/Getty Images)Source

Dacă comparăm frauda ipotecară din anii 1980 cu cea din 2008, acestea sunt în esență același animal, diferind doar prin metoda de jefuire a Trezoreriei SUA și a contribuabililor. Ambele au fost fraude masive, ambele au folosit fondul imobiliar din SUA ca instrument; ambele au implicat un transfer imens de bogăție de la clasele inferioare către clasa elitară; ambele s-au bazat pe „dereglementarea” anterioară a legilor și politicilor pentru a permite săvârșirea. Sună ca aceiași actori făcând ceva de două ori, dar cu metode diferite. Paralelele dintre criza din anii 1980 a sistemelor de economii și împrumuturi (S&L) și criza financiară din 2008 sunt profunde, dovezile susținând puternic opinia că acestea reprezintă un model repetitiv de fraudă sistemică facilitată de dereglementare, rezultând un transfer masiv de bogăție. Și, din nou, în întregime de origine evreiască.

În ambele cazuri, inovația financiară și dereglementarea au creat o oportunitate pentru o fraudă financiară masivă. Criza S&L din anii 1980 a fost considerată „cea mai mare fraudă financiară din istoria Americii”. „Jafurile” au avut loc atunci când cei din interior și-au dat seama că pot face pariuri cu risc ridicat, pot extrage comisioane și profituri enorme în avans și pot lăsa pierderile inevitabile fondurilor de asigurări susținute de guvern. Privatizarea profiturilor și socializarea pierderilor.

Aș dori să subliniez că aceste evenimente se produc atât de regulat și au un model atât de similar, încât este dificil să le considerăm evenimente „puncte cheie” sau cauzate de motive accidentale. Când examinăm modelele repetitive, se pare că toate aceste evenimente au fost orchestrate (de același grup de persoane) pentru a produce exact rezultatele pe care le-au produs – o bulă, o prăbușire și un transfer imens de bogăție.Acestea s-au întâmplat în mod repetat cu piața imobiliară, cu piețele bursiere, cu piețele petroliere și altele.

Scrierile domnului Romanoffau fost traduse în 34 de limbi, iar articolele sale au fost publicate pe peste 150 de site-uri web de știri și politică în limbi străine din peste 30 de țări, precum și pe peste 100 de platforme în limba engleză. Larry Romanoff este un consultant în management și om de afaceri pensionar. A deținut funcții de conducere în firme internaționale de consultanță și a deținut o afacere internațională de import-export. A fost profesor invitat la Universitatea Fudan din Shanghai, prezentând studii de caz în afaceri internaționale pentru clasele de absolvire a EMBA. Domnul Romanoff locuiește în Shanghai și scrie în prezent o serie de zece cărți legate în general de China și Occident. Este unul dintre autorii care au contribuit la noua antologie a Cynthiei McKinney, „Când China strănută”. (Cap. 2 — Dealing with Demons).

Arhiva sa completă poate fi văzută la

https://www.bluemoonofshanghai.com/ + https://www.moonofshanghai.com/

Poate fi contactat la: 2186604556@qq.com

NOTE: Victime-făptași

[1] Întrebări și răspunsuri despre cunoștințele generale despre „cele două camere” din Statele Unite

http://hangzhou.pbc.gov.cn/hangzhou/125333/125625/2179388/index.html

[2] Buffett: Înainte de criză, compania dădea semne de „moarte” și simțea că era pe cale să se retragă……

https://news.futunn.com/post/32803575?level=1&data_ticket=1762525606515068

[3] Cea mai mare revelație a lui Buffett din investiția în Freddie Mac: Înainte de criză, compania dădea semne de „moarte”

https://news.futunn.com/post/32803575?level=2&data_ticket=1762685770146918

[4] Geithner a publicat o carte care dezvăluie povestea din interior a Lehman colaps

https://www.xinhuanet.com//world/2014-05/13/c_126492367.htm

[5] Să lăsăm Lehman Brothers să dea faliment

http://big5.news.cn/gate/big5/jjckb.xinhuanet.com/dspd/2011-06/24/content_317297.htm

[6] Lehman Brothers a testat încă o dată înțelepciunea reglementărilor financiare din SUA

http://www.cnfinance.cn/magzi/2008-10/01-1031.html

[7] Geithner a publicat o carte care dezvăluie povestea din interior a colapsului Lehman

https://www.xinhuanet.com//world/2014-05/13/c_126492367.htm

[8] Cei mai lacomi din America CEO

http://info.epjob88.com/html/2006-4-13/2006413212559.htm

[9] XieShiqing: Salvați gigantul american de asigurări AIG

https://econ.pku.edu.cn/ccissr/bdbxpl/309017.htm

Acest articol poate conține materiale protejate prin drepturi de autor, a căror utilizare nu a fost autorizată în mod specific de către deținătorul drepturilor de autor. Acest conținut este pus la dispoziție în conformitate cu doctrina utilizării loiale și este destinat exclusiv scopurilor educaționale și informative. Acest conținut nu este utilizat comercial.

Alte lucrări ale acestui autor